Teolog, lingvist, istoric, pedagog şi orientalist, Timotei Cipariu s-a născut la 21 februarie 1805 în Pănade. A urmat gimnaziul şi seminarul teologic la Blaj, oraş pe care nu l-a părăsit niciodată. Deşi autodidact, a cunoscut 12 limbi vechi şi moderne.
A desfăşurat o neobosită activitate didactică şi culturală: profesor la Gimnaziul din Blaj (1825-1827), profesor de filosofie (1828), de dogmatică, apoi de studii biblice (1834-1842) la Seminarul teologic, director al Gimnaziului şi inspector al şcolilor din oraş (1854-1875), director al tipografiei diecezane (1833-1866). A fost preot (1827), canonic (din 1842), apoi prepozit capitular al diecezei Blajului.
Personalitate reprezentativă a culturii româneşti, posesor al celei mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, preţioasă şi prin rarităţile ei, a fost unul dintre pionierii ziaristicii româneşti din Transilvania, prin periodicele înfiinţate şi conduse de el: Organul Luminării – primul ziar românesc cu litere latine; Învăţătorul Poporului (1848); Arhivu pentru filologie şi istorie – prima revistă românească de filologie, apărută între 1867-1870 şi în 1872. Cipariu a fost un constant colaborator la Foaia pentru minte, inimă şi literatură din Braşov, cu studii, eseuri, versuri şi traduceri.
Membru fondator şi primul vicepreşedinte (1861-1866), apoi preşedinte (1877-1887) al Astrei, membru fondator al Societăţii Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, mai târziu vicepreşedintele ei, membru al societăţii germane de orientalistică, Cipariu a publicat o serie de studii asupra limbii române şi gramaticii, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei şi lingvisticii româneşti.
Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanţii pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul din cei zece secretari ai Adunării Naţionale de la Blaj din 1848, membru în delegaţia trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările româneşti, membru în Comitetul Naţional Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.
Dintre lucrările sale amintim: Istoria sfântă sau biblică a Testamentului Vechiu şi Nou, Scienţia Sântei Scripture, Compendiu de gramatica limbii române.
De locurile judeţului nostru se leagă nume de rezonanţă, personalităţi din toate domeniile a căror trecut, fie prin naştere, fie prin activitate, îşi leagă rădăcinile de acest ţinut.
Făcând parte din cea de-a doua generaţie a Şcolii Ardelene, Timotei Cipariu este cunoscut îndeosebi ca istoric şi filolog. Despre personalitatea sa enciclopedică s-a scris mult, dar poate pentru a înţelege principiile care l-au călăuzit, ar trebui să ne întoarcem cu gândul la originile sale de fiu de ţăran din Pănade, să ne apropiem de preotul şi să continuăm cu lingvistul şi istoricul Timotei Cipariu.
N-a fost un filolog de cabinet ci a înţeles că, în condiţiile specifice istoriei transilvane, limba română, ca limbă de origine latină, este cel mai însemnat “hrisov” de nobleţe al neamului său. În consecinţă, a luptat toată viaţa pentru cultivarea ei, a studiat-o, creând astfel studiul istoric al limbii române şi gramatica sa, fapt care i-a adus titlul de părinte al filologiei române.
Nu trebuie să uităm şi meritul de a fi primul care a reuşit să introducă alfabetul latin în scrierea limbii române, tipărind cărţi de cult şi scoţând primul ziar românesc tipărit cu litere latine. În acelaşi timp şi-a adus aportul şi pentru susţinerea idealurilor naţionale, fiind una dintre principalele figuri ale revoluţiei de la 1848. De asemenea a fost ;i membru fondator şi primul vicepreşedinte apoi preşedinte al Astrei, membru fondator al viitoarei Academii Române.
Prin cunoştinţele de care a dat dovadă, prin mulţimea preocupărilor pe care le-a avut, ca şi ideile pe care le-a mânuit cu pricepere şi talent, el este singurul cărturar, în epoca respectivă, care poate fi opus ca valoare lui B. P. Hasdeu, comparabil cu Dimitrie Cantemir, cu Samoil Micu şi cu Nicolae Iorga.
O imagine completă, apropiată de ceea ce a reprezentat Cipariu în epocă, şi continuă să reprezinte în cultura noastră naţională, s-ar obţine poate numai reproducând toate elogiile care i s-au adus. Dar acest lucru nu se poate realiza aici, în spaţiul de care dispunem, şi, atunci ne vom mărgini numai la o singură apreciere, la aceea a lui A. Philippide, „Pe vremea aceea era un om, Timotei Cipariu, şi omul acela şi zi şi noapte era cu cartea în mână, şi când dormea, dormea pe scaunul de la masa de lucru. Ştia multe limbi, atâtea câte toţi specialiştii români de astăzi la un loc luaţi nu ştiu, şi citise toţi scriitorii români din sec XVI şi XVII din scoarţă în scoarţă, şi un mic rezumat din această muncă de erou a publicat într-o capodoperă, Principii de limbă şi scriptură.“