Unul din meşteşugurile cu o mare dezvoltare în judeţul Alba a fost olăritul, practicat pânǎ nu demult în centrele Săsciori, Petreşti şi Gârbova. Produsele realizate, au fost destinate în mare parte uzului casnic, dar unele piese puteau împodobi chiar şi interiorul camerei de oaspeţi.
Olarii din Săsciori foloseau ca materie primă pământul din patru locuri, amestecarea pământurilor fiind necesară pentru obţinerea calităţii şi evitarea deformării în timpul modelării şi al arderii. Grija mare a olarilor de aici eras de a face un amestec bun, pentru ca “pământul să iasă tare”, adică oala crudă să nu se “moaie”, să nu “urle”, cum spun olarii, iar în cuptor să nu crape la ars.
Pentru scoaterea lutului se descoperă stratul de pământ bun, se încarcă în saci, iar aceştia se pun pe cal; pentru o tranşă nu se aduc mai mult de doi saci, deoarece o cantitate mai mare s-ar usca. Urmează curăţirea pământului, ce constă în întinderea pământului şi baterea cu un ciocan de lemn până se obţine o pastă în formă de roată, din care se taie felii cu ajutorul cuţitoaiei, pentru a scoate impurităţile din pasta moale a pământului. Feliile obţinute se depun într-o ladă, unde se lasă la dospit câteva ore şi se întind cu călcâiele până se obţine un strat gros de trei degete, apoi se adună din nou, dar în formă de sul, din care rezultă bulgării ce urmează să fie prelucraţi pe roată.
Pentru depozitarea în vederea uscării, olarii aveu în casă, sub tavan, o serie de poliţe pe care se aşezau vasele terminate, care erau lăsate la zvântat vreo două ceasuri, se aplicau torţile, apoi erau lăsate la uscat încă o săptămână.
Cuptoarele folosite sunt simple, tronconice, fără grătar, peretele lor este înalt de 125 cm, construit din cărămizi şi tencuit cu pământ numit ciuruială, cu două guri de foc, iar înaintea gurii se găseşte vatra. Prima ardere durează 6 ore, timp în care vasele se înroşesc, după care cuptorul este descoperit pentru a se răci. Vasele care prezintă crăpături se lipesc cu un pământ roşu, care are calitatea de a se topi la o temperatură joasă şi de a umple porozităţile sau fisurile respective.
Smălţuirea se făcea numai în interiorul vaselor şi la buză, turnând în vasul respectiv o cantitate de smalţ cu care se clăteau pereţii vaselor.
Vasele produse de olarii din Săsciori se foloseau în principal pentru fiert, gătit şi păstrat lichide: oale, căni cu ciot, căni cu ciot şi ţâţă, blide, strecurători, hârbeici etc.
Marfa se desfăcea pe schimb în natură: în zona agricolă pe cereale, dând vase pentru o cantitate de grâu sau porumb, cât corespundea capacităţii vasului; în zona pastorală se dădeau oale pe brânză şi lână. În unele sate olarii aveau gazde care mijloceau vânzarea, lăsându-se marfa şi ridicându-se cerealele strânse, gazda păstrând un stoc permanent de vase.
Au existat gospodării de olari, dar mulţi dintre ei au abandonat acest meşteşug, trecând la alte ocupaţii (agricultură sau lemnărit); au rămas doar cei mai săraci: Gheorghe Munteanu, Ion Nazarie, Ilie Fofeldea, Ion Paştulea, Iacob Munteanu, Nicolae Petrea, Ilie Drăghici; ultimul olar a fost Ioan Mihu – descendent al familiilor Mihu şi Fofeldea.