Obiecte din expozitie: |
|
Portul popular din comuna Lopadea Nouă este diferenţiat în special etnic. La români gama cromatică nu este diversă predominând albul şi negrul în timp ce la maghiari predomină verdele, albul şi roşul. Costumul femeiesc românesc se compunea din: cămaşă lungă de cânepă, şurţ negru de lână în faţă, păstură vărgată la spate, ştergar alb cu vrâste pe cap, pieptar înfundat, opinci suferind, în timp, transformări. Materialele folosite era lâna, cânepa, inul, arniciul, bumbacul. Costumul maghiar era compus din: rochie, şurţ, laibăr de catifea, năframă, papuci cu tureac. Costumul bărbătesc maghiar era simplu: cămaşă albă, pantaloni şi vestă din bumbac de culoare neagră, cizme din piele cu tureac înalt, pălărie de păr de culoare neagră sau verde închis. Costumul bărbătesc românesc era de asemenea compus din cioareci de lână sau cânepă, cămaşă, pieptar din piele de miel, opinci. În timpul iernii bărbaţii purtau laibăre sau mânecare groase. În zonă s-a practicat agricultura, în special punându-se accent pe viticultură şi pomicultură. |
Expoziția Etnografică Horea
Obiecte din expozitie: |
|
Arhitectura locuinţei care reprezintǎ expoziţia etnograficǎ a comunei, se caracterizeazǎ la fel ca toate construcţiile de pe Valea Arieşului, prin acoperişul de trei ori mai înalt decât pereţii. Acesta are formǎ de triunghi şi este fǎcut din şindrilǎ.Casa cuprinde douǎ camere şi un târnaţ, plafoanele din interior fiind construite din grinzi tǎiate în custurǎ. Pereţii netencuiţi, sunt vǎruiţi, iar pe grinzile lǎsate mai jos din tavan se aşezau pâinea, slǎnina, sarea şi alte alimente. Din mobilier fac parte patul, leagǎnul, nişte lǎdiţe, o masǎ cu sertar, acestea din urmǎ sunt din scândurǎ, cu picioarele din lemn, rotunjite. Blidele şi icoanele încadrate în tindee, sunt fixate în cuie bǎtute în pereţii de lemn.Cea de-a doua camerǎ, prezintǎ toate obiectele folositoare la prelucrarea lemnului. În mijlocul camerei se aflǎ scaunul pentru vǎsǎrit, ciocane din lemn, mezdrelar, jilǎul, dinǎtoare şi câteva produse finite ale acestui meşteşug: şindrilǎ, putinǎ, ciubere, doniţe. Din colecţie mai fac parte câteva unelte pentru cosit şi obiecte pentru animale: şaua, scǎriţa, jugul. |
Ion AGÂRBICEANU (1882-1963)
Preot, prozator, ziarist, Ion Agârbiceanu s-a născut la 12 septembrie 1882 în Cenade şi s-a stins din viaţă la 28 mai 1963 în Cluj.
Cu studii gimnaziale urmate la Blaj (1892-1900) şi superioare la Facultatea de Teologie din Budapesta (1900-1904), Ion Agârbiceanu a fost subprefect la Internatul de băieţi din Blaj, preot paroh în Bucium-Şasa (1906-1910), apoi în Orlat (judeţul Sibiu), preot militar în corpul voluntarilor ardeleni (1917-1918), director al ziarului Patria din Cluj, apoi al ziarului Tribuna, deputat în primul Parlament al României întregite, mai târziu senator şi vicepreşedinte al Senatului, preot şi protopop în Cluj, canonic al Episcopiei de Cluj-Gherla.
Pentru activitatea sa literară a fost ales membru de onoare al Academiei Române (1955) şi a ocupat diferite funcţii în cadrul „Astrei”. A fost supranumit „patriarhul literaturii române”. Din operele sale amintim: Arhanghelii; Popa Man; Strigoiul; Faraonii; Fefeleaga.
Timotei CIPARIU (1805-1887)
Teolog, lingvist, istoric, pedagog şi orientalist, Timotei Cipariu s-a născut la 21 februarie 1805 în Pănade. A urmat gimnaziul şi seminarul teologic la Blaj, oraş pe care nu l-a părăsit niciodată. Deşi autodidact, a cunoscut 12 limbi vechi şi moderne.
A desfăşurat o neobosită activitate didactică şi culturală: profesor la Gimnaziul din Blaj (1825-1827), profesor de filosofie (1828), de dogmatică, apoi de studii biblice (1834-1842) la Seminarul teologic, director al Gimnaziului şi inspector al şcolilor din oraş (1854-1875), director al tipografiei diecezane (1833-1866). A fost preot (1827), canonic (din 1842), apoi prepozit capitular al diecezei Blajului.
Personalitate reprezentativă a culturii româneşti, posesor al celei mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, preţioasă şi prin rarităţile ei, a fost unul dintre pionierii ziaristicii româneşti din Transilvania, prin periodicele înfiinţate şi conduse de el: Organul Luminării – primul ziar românesc cu litere latine; Învăţătorul Poporului (1848); Arhivu pentru filologie şi istorie – prima revistă românească de filologie, apărută între 1867-1870 şi în 1872. Cipariu a fost un constant colaborator la Foaia pentru minte, inimă şi literatură din Braşov, cu studii, eseuri, versuri şi traduceri.
Membru fondator şi primul vicepreşedinte (1861-1866), apoi preşedinte (1877-1887) al Astrei, membru fondator al Societăţii Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, mai târziu vicepreşedintele ei, membru al societăţii germane de orientalistică, Cipariu a publicat o serie de studii asupra limbii române şi gramaticii, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei şi lingvisticii româneşti.
Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanţii pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul din cei zece secretari ai Adunării Naţionale de la Blaj din 1848, membru în delegaţia trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările româneşti, membru în Comitetul Naţional Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.
Dintre lucrările sale amintim: Istoria sfântă sau biblică a Testamentului Vechiu şi Nou, Scienţia Sântei Scripture, Compendiu de gramatica limbii române.
De locurile judeţului nostru se leagă nume de rezonanţă, personalităţi din toate domeniile a căror trecut, fie prin naştere, fie prin activitate, îşi leagă rădăcinile de acest ţinut.
Făcând parte din cea de-a doua generaţie a Şcolii Ardelene, Timotei Cipariu este cunoscut îndeosebi ca istoric şi filolog. Despre personalitatea sa enciclopedică s-a scris mult, dar poate pentru a înţelege principiile care l-au călăuzit, ar trebui să ne întoarcem cu gândul la originile sale de fiu de ţăran din Pănade, să ne apropiem de preotul şi să continuăm cu lingvistul şi istoricul Timotei Cipariu.
N-a fost un filolog de cabinet ci a înţeles că, în condiţiile specifice istoriei transilvane, limba română, ca limbă de origine latină, este cel mai însemnat “hrisov” de nobleţe al neamului său. În consecinţă, a luptat toată viaţa pentru cultivarea ei, a studiat-o, creând astfel studiul istoric al limbii române şi gramatica sa, fapt care i-a adus titlul de părinte al filologiei române.
Nu trebuie să uităm şi meritul de a fi primul care a reuşit să introducă alfabetul latin în scrierea limbii române, tipărind cărţi de cult şi scoţând primul ziar românesc tipărit cu litere latine. În acelaşi timp şi-a adus aportul şi pentru susţinerea idealurilor naţionale, fiind una dintre principalele figuri ale revoluţiei de la 1848. De asemenea a fost ;i membru fondator şi primul vicepreşedinte apoi preşedinte al Astrei, membru fondator al viitoarei Academii Române.
Prin cunoştinţele de care a dat dovadă, prin mulţimea preocupărilor pe care le-a avut, ca şi ideile pe care le-a mânuit cu pricepere şi talent, el este singurul cărturar, în epoca respectivă, care poate fi opus ca valoare lui B. P. Hasdeu, comparabil cu Dimitrie Cantemir, cu Samoil Micu şi cu Nicolae Iorga.
O imagine completă, apropiată de ceea ce a reprezentat Cipariu în epocă, şi continuă să reprezinte în cultura noastră naţională, s-ar obţine poate numai reproducând toate elogiile care i s-au adus. Dar acest lucru nu se poate realiza aici, în spaţiul de care dispunem, şi, atunci ne vom mărgini numai la o singură apreciere, la aceea a lui A. Philippide, „Pe vremea aceea era un om, Timotei Cipariu, şi omul acela şi zi şi noapte era cu cartea în mână, şi când dormea, dormea pe scaunul de la masa de lucru. Ştia multe limbi, atâtea câte toţi specialiştii români de astăzi la un loc luaţi nu ştiu, şi citise toţi scriitorii români din sec XVI şi XVII din scoarţă în scoarţă, şi un mic rezumat din această muncă de erou a publicat într-o capodoperă, Principii de limbă şi scriptură.“
Ştefan METEŞ (1887-1977)
Istoric, arhivist, preot, Ştefan Meteş s-a născut la 8 ianuarie 1887 în Geomal. A făcut studiile secundare la Braşov şi universitare la Bucureşti (1914).
A fost deputat în primul Parlament al României întregite, membru al Academiei Române (1919), director al Arhivelor Statului din Transilvania (1922-1949). În timpul regimului comunist a fost deţinut mai mulţi ani la închisoarea de la Sighet.
A publicat lucrări de istorie ecleziastică, economică şi de istoria artei, dintre care amintim: Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria; Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în veacul al XVIII-lea; Viaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria. Documente contemporane; Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului; Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria; Din scrierile lui Gheorghe Sion. Viaţa şi activitatea sa (vol. I-II); Aşezări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XIX, a colaborat la Enciclopedia Minerva.
Lucian BLAGA (1895-1961)
Personalitate impunătoare a culturii interbelice, filosof, scriitor, profesor universitar, Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895 în Lancrăm, într-o familie de preoţi. Primele clase le-a făcut la Sebeş (1902-1906), apoi Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1906-1914). În anul izbucnirii primului război mondial şi-a început studiile de teologie la Sibiu, pe care le-a finalizat în 1917. Între 1917-1920 a frecventat cursurile Universităţii din Viena, unde a studiat filosofia, obţinând doctoratul cu lucrarea Kultur und Erkenntniss. În 1926 a intrat în diplomaţie, ocupând succesiv posturi la ambasadele din Varşovia, Praga, Lisabona, Berna şi Viena. A fost ales membru al Academiei Române în 1937. În 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat Dictatului de la Viena. La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea timp de un an. Din 1948, îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Institutului de Istorie al Academiei. Opera sa cuprinde volume de versuri (Poemele luminii, Paşii profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La cumpăna apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte, volumul postum Poezii), ciclurile Vârsta de fier 1940-1944, Cântecul focului, Corăbii cu cenuşă, Ce aude unicornul, dramaturgie (Zamolxe – mister păgân, Daria, Fapta, Ivanca, Invierea, Meşterul Manole, Cruciada copiilor, Arca lui Noe) şi filosofie (Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor şi Trilogia cosmologică).
Expoziţia etnografică Daia Română
Obiecte din expozitie: |
|
Casa dinainte era destinată locuitului. Lângă uşă se afla, de regulă, soba sau ploaptănul pentru încălzit şi gătit pe timp de iarnă. Bobura ocupă mare parte din încăpere, de-a lungul ei se află un scaun lung, fixat oblic în partea dinapoi cu ajutorul unor limbi. În fundul încăperii se află o laviţă lungă confecţionată în aceeaşi tehnică ca şi scaunul, care avea loc şi pentru păstrarea hainelor şi o masă. Cealaltă parte a încăperii era ocupată de lada pentru haine vopsită şi ornamentată cu diverse motive florale şi geometrice şi un păcel. Ea avea şi lacriţă, aici păstrându-se obiectele de valoare din casă, unele aveau şi fioc, aşezat în partea de jos a lăzii, trăgându-se asemenea unui sertar, în cameră mai erau şi câteva scaune aşezate pe lângă masă şi sobă. O categorie a textilelor sunt cele destinate portului: ii, poale, cătrinţe, cămăşi, cioareci, în totalitatea lor păstrând specificul portului săliştenesc (alb-negru), deoarece în această zonă s-au făcut simţite influenţele vieţii păstoreşti din Mărginimea Sibiului. Se suprapune astfel costumul vechi, adică cătrinţa neagră cu alesături în diferite culori, cu cea neagră cu broderie din mătase neagră. În luna iunie, odată cu venirea căldurilor mari, oile se tund, lâna se spală, se usucă, după care se duce la dărăcit, unde se scarmănă şi se face caier bun pentru tors. O dată toarsă, lâna se vopseşte şi se foloseşte la ţesut. Cânepa cere, în prelucrarea ei, mai multe operaţiuni şi timp. Când planta ajunge la maturitate se smulge, se leagă în „mănuşi”, se lasă două, trei zile să se usuce, după care este dusă în vale la topit, unde stă şapte-opt zile. Se scoate, se bate bine de apă, se clăteşte, se aşeză pe mal în „popi” ca să se scurgă de apă. Adusă acasă, se întinde pe lângă garduri trei, patru zile la soare, iar când este uscată, se „zghiciueşte” (prin această operaţie se alege fuiorul de pe tulpină). Mai întâi se rup tulpinile cu ajutorul „rupătorii” şi se scutură bătându-se de un lemn. Se meliţează, se bate din nou şi operaţia se repetă până ce fuiorul rămâne curat. Fiecare fuior se răsuceşte în două, împachetându-se câte 28 de bucăţi la un loc, obţinându-se astfel o claie. |
Expoziţia etnograficǎ Vidra
Obiecte din expozitie: |
|
Aceastǎ expoziţie pune în valoare tot ce este frumos şi specific moţesc. Aici, expoziţie înseamnǎ o cǎsuţǎ din bârne, construitǎ la 1871, la intrare cu târnaţ, cu douǎ încǎperi şi acoperiş din şindrilǎ. În târnaţ îşi gǎsesc locul ghiobul de stup şi ghioaba pentru varzǎ muratǎ, scaunul de vǎsǎrit. În interiorul casei pereţii sunt vǎruiţi, iar plafonul trasat din grinzi de brad, cioplit în patru feţe. Duşumeaua e tot din grinzi de lemn, peste care sunt aşternute preşuri din zdrenţe, ţesute în rǎzboi. Mobilierul este foarte simplu: douǎ lǎdiţe de zestre în care sunt aşezate ţoale şi îmbrǎcǎmintea moţeascǎ, podişorul unde îşi aşezau vasele de lut, de-a lungul pereţilor, laviţele şi masa, canapeiul, leagǎnul împletit din nuiele şi patul cu strujac. Pe pereţi stau atârnate icoanele şi tindeiele şi culmea de haine. În a doua încǎpere se pǎstreazǎ obiecte ce foloseau la prelucrarea cânepii, la munca câmpului şi la pǎstorit. Curtea casei este pavatǎ cu lespezi de piatrǎ, aici stǎ cǎruţa moţeascǎ cu care se transportau ciuberele, doniţele şi butoaiele în ţarǎ, în schimbul cerealelor. |
Expoziţia etnografică Ţelna
Obiecte din expozitie: |
|
Interiorul ţărănesc este întregit de patul cu străjac, aranjat cu perne ţesute din cânepă cu decor amplasat pe interior, masa cu scaune, laviţa – care uneori ţinea loc de pat, unde dormeau copii, lada de zestre, dulapul pentru haine şi credenţul, unde se păstrau obiectele de uz casnic (farfuriile, cănile, ulcioarele). Regăsim, de asemenea, o reconstituire a unui colţ dintr-o conie, cu instrumentarul necesar frământării si coacerii pâinii: adică covata, jârcuitorul şi călpătorul, alături de oalele mari de sarmale, folosite in timpul sărbătorilor mari de peste an sau la cele din ciclul vieţii omului. Pentru a face atmosfera caldă şi totodată casa pregătită de oaspeţi, femeia împodobea un perete al camerei cu ştergare ţesute de ea, la care mai adăuga icoane pictate pe sticlă sau blide cumpărate din târg. Expoziţia de fotografie veche stă mărturie pentru că timpul lucrează în dezavantajul autenticului şi, de multe ori, trebuie să regăsim valoarea inestimabilă care era cândva fireasă şi apropiată de viaţa obişnuită. |
Expoziţia etnograficǎ Şugag
Obiecte din expozitie: |
|
Expoziţia, aşa cum se prezintǎ sub forma unei case ţǎrǎneşti, cu o camerǎ şi o tindǎ fǎrǎ plafton, în care se aflǎ şi vatra, pǎstreazǎ puţine piese de mobilier. Dintre acestea amintim: patul cu strǎjac, lepedeu şi covor, perne şi pǎretar, masa şi scaunul, lǎdoiul, blidarul sau parasǎchiul, toate din lemn încheiate cu cuie din acelaşi material. În lada de zestre adusǎ de fata care se mǎrita, se puneau covoare, plogoghiţe, straie, sǎcǎteauǎ, desagii, chindeauǎ şi haine de sǎrbǎtoare. Mai sunt expuse obiecte folosite la prelucrarea lânii, icoane, blide, fotografii vechi cu portrete. Casa era luminatǎ cu lampa pe gaz, aşezatǎ pe perete, pe masǎ sau agǎţatǎ de grindǎ. Obiectele de cult sunt bine reprezentate, pot fi vǎzute: cristeliniţa, cununiile, prapori vechi, uşi împǎrǎteşti pictate, o cruce, o icoanǎ, sfeşnice, candelǎ, potir, veşminte preoţeşti, registre vechi parohiale şi cǎrţi bisericeşti vechi. Dintre meşteşuguri, pǎstoritul este prezent cu instrumentele sale specifice: şuştarul, trocile şi blidele de pǎmânt, crestǎul, caicul, bâdǎul, şteandul, bota, tibicul şi hârbeica. |